Isihia, în chip vădit, este fuga de cele sensibile şi apropierea de cele inteligibile şi de aceea înseamnă apropiere de Dumnezeu. „Iată, m-aş îndepărta fugind şi m-aş sălăşlui în pustiu”. Şi scopul: „Aşteptat-am pe Domnul, Cel ce mă mântuieşte”. Şi David, acest om sfânt, istoriseşte în treacăt cele ce se întâmplă în cetate, vrednice de osândă, şi le numeşte pe cele de acolo puţinătate a sufletului şi vifor. Şi cu adevărat, este greu să scapi de primejdia păcatului, fiind în mijlocul lumii, ca să nu spun, în mijlocul demonilor. (Sfântul Calist Angelicoudes, Trei Tratate Isihaste, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 164-165)